Gânduri de Anul Nou

Acum când ziua se îngână cu noaptea și când totul e încă stăpânit de o liniște ca de mormânt, gândurile au luat-o la galop și mă lupt cu ele să le aștern pe toate în scris.

Deși e moda hotărârilor de anul nou, m-am decis să spun pas la acest lucru și să privesc în amănunt la ce a însemnat pentru mine anul 2017 și să închei cu ceea ce gândesc referitor la anii care urmează și în special 2018, anul care tocmai ni se așterne înainte.

Anul, care tocmai s-a încheiat, a fost un an al încercărilor. Am primit multe lucruri și momente frumoase, care se vor transforma în amintiri și își vor lua locul de onoare alături de tot mănunchiul de amintiri frumoase din cei treizeci de ani care au trecut deja. Dar a fost și un an al încercărilor și al momentelor dureroase. Momente care s-au transformat în lecții și care vor sta la baza formării mele continue ca om în societate și ca om cu mine însămi, în intimitatea căminului meu. Sunt momente cu care am învățat sau încă învăț să trăiesc, deoarece și ele fac parte din viața de zi cu zi a unei ființe umane.

Am început anul 2017 cu multe așteptări și m-am bucurat pentru fiecare reușită, dar am învățat și ca atunci când vine momentul să fi la pământ și când parcă toți sunt împotriva ta fără motiv, vei găsi puterea de a te ridica și de a crede că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Am reușit să termin un curs de limba germană, m-am angajat și am lucrat într-un mediu nou, cu oameni noi care vorbeau o limbă până atunci imposibilă pentru mine și am reușit să mă integrez în acel mediu.

Când am văzut că totul merge mai bine, am început să ne gândim la planurile noastre pentru concediu și la cât de minunat va fi Crăciunul petrecut alături de părinți acasă. Dar nu am mai ajuns de Crăciun acasă, ci cu trei luni mai devreme, pentru că am pierdut cea mai dragă persoană din viața mea. Începutul lunii August însemna ceva nou pentru mine, dar nu știam că la fix douăzeci de zile, această lună va prinde și o altă însemnătate, mult mai dură și mai de nedorit. Îmi e sufletul încă plin de durere și dor, pentru că tati nu ne mai bucură zilele cu zâmbetul lui și pentru că nu mai auzim vocea lui care avea mereu câte o încurajare pentru noi. Îmi e dor de acele momente când ne descrețea frunțile cu câte o glumă. Dar cel mai dor îmi e de momentele în care știam că pot apela la dumnealui când aveam nevoie de un sfat sau o explicație. Îi simt lipsa în orice moment, deoarece am avut onoarea și am fost binecuvântată să am un tată prezent în creșterea și educația mea, alături de mami. Iar acum, orice moment îmi aduce aminte de el. Eram acum două duminici în biserică și după program atât de mult aș fi vrut să îl pot suna și să îl întreb ceva referitor la ceea ce am auzit. Aș fi vrut să îl aud și să îi aud opinia, dar acum nu mai pot decât să mă gândesc la cât de binecuvântată am fost să îl am în viața mea timp de treizeci de ani. Am atâtea momente frumoase trăite alături de tati, încât mi-ar trebui mult timp și spațiu ca să scriu despre acest subiect.

Acum încerc să mă bucur de fiecare apel, la capătul căruia aud vocea mamei mele și mă simt binecuvântată că o mai am măcar pe dumneaei. Nu am avut nevoie de mulți prieteni în viață, deoarece părinții mei m-au învățat că nu contează cantitatea, ci calitatea oamenilor care mă înconjoară. Iar în topul prietenilor mei stăteau părinții. Acum ne-a mai rămas mami. Și sper să mă pot bucura de prezența ei încă mulți ani de acum înainte.

Dar niciodată nu primim mai mult decât putem duce. Așa că după plâns vine și bucuria, astfel că închei acest an cu un contract nou de muncă, o experiența unică și pe care abia aștept să o întâmpin cu tot devotamentul și cu toată credincioșia. Nu mă gândeam că după un an și patru luni voi primi primul meu loc de muncă într-o grădiniță, ca educatoare, aici în Germania.

După ce l-am pierdut pe tati, am realizat că o putem pierde pe mami oricând și pe moment am decis să ne întoarcem acasă, în România, dar după ce am discutat și după ce am despicat firul în patru, alături de familie, am conștientizat faptul că ceea ce putem realiza aici, nu putem, momentan, realiza în țară. Așa că au trecut patru luni și suntem încă aici, iar Crăciunul și Revelionul l-am petrecut pentru a doua oară în Germania.

Am pierdut oameni dragi, dar am câștigat prieteni noi. Am petrecut sărbătorile alături de oameni frumoși, oameni pe care am avut onoarea să îi cunoaștem și cu care ne-am împrietenit. Am găsit o biserică plină de oameni minunați și am rememorat amintiri prețioase, datorită unor momente frumoase din prezent.

Iar acum e prima zi dintr-un nou an: 2018! Un an care ne stă înainte ca o carte mare cu 365 de file albe, care urmează să fie scrisă. Am intrat în acest nou an cu inima plină de recunoștință fața de tot ce am strâns în anul care tocmai s-a încheiat și cu inima deschisă spre nou. Am așteptări și dorințe, ca orice om, dar nu vreau să le limitez. Poate se vor înfăptui în acest nou an sau nu – doar Dumnezeu știe – dar de un lucru sunt sigură: că tot ce face El, este frumos tocmai pentru că îl face la vremea lui.

Reclame

Mi-e dor de tine, tati

GrievingFeature
 ♥
Mi-e dor de tine, tati,
Acum de sărbători.
E-un gol adânc ce doare
Și mulți, prea mulți fiori.
Sunt patru luni în care
Am strâns atâta dor,
C-aș vrea ca prin colind
Să-l urc până la nori.
 ♥
În colț de ochi îmi șade
O lacrimă prea grea.
Durerea-i foarte mare,
Topește fulgi de nea.
 ♥
Zăpada ce se-așterne,
Mă arde în priviri,
Căci mi-amintește-ndată
De ochii tăi senini.
 ♥
E bine pentru tine,
Acolo unde ești.
Dar îmi lipsești aici,
Căci nu ne mai zâmbești.
 ♥
Mi-e dor de tonul vocii
Ce pare-acum uitat.
Dar n-am să uit vreodată
Că mult te-ai mai rugat.
 ♥
Iubeai pe toți din juru-ți
Și nu mai conteneai
Să ierți și să nu judeci,
Deși tu sufereai.
 ♥
Și-atunci mi-ai spus că viața
Nu este-ntâmplătoare.
Că Dumnezeu nu lasă
Nimic la întâmplare.
 ♥
Și-am strâns povețe multe,
Valori de nedescris.
De-aș știi ca e posibil
Aș cere înc-un bis.
 ♥
Îns-ai plecat neluându-ți
Rămas bun de la noi.
C-ai vrut să crezi că poate
Vei mai veni-napoi.
Dar nu te-ai mai întors
Decât fără suflare.
Căci ai dus pân’ la capăt
O dreaptă alergare.
 ♥
Și-acum, de sărbători,
Mă uit spre cer, să știi:
De patru luni, în slavă,
Colinzi cu îngerii.
 ♥
22 Decembrie 2017, ora 4:30
sursa imagine: http://upliftconnect.com

~ 2017 ~

A inceput un an nou, cu noi necunoscute, dar un an pe care vreau sa il traiesc in credinta.

E totul nou pentru mine, pentru noi ca familie, dar stiu ca bazandu-ne pe Cristos, vom ajunge biruitori.

Ultimele 4 luni din 2016 nu au fost deloc usoare, dar stiu ca le-am trait in voia lui Dumnezeu si ne-au fost oferite ca lectii de viata.

Am invatat ca Dumnezeu raspunde si cu „Asteapta”, nu doar cu „Da” sau „Nu”. Atunci cand primesti un rapuns clar, fie ca e afirmativ sau negativ, vei stii care e raspunsul si care e urmatorul pas pe care trebuie sa il faci. Asa a fost viata mea pana acum si poate ca am luat ca de la sine inteles ca mie Dumnezeu imi raspunde sau trebuie sa imi raspunda doar afirmativ. Insa in aceste patru luni am invatat ca Dumnezeu raspunde, dar uneori trebuie sa invat sa astept si sa ma bazez pe El, ca stie mai bine ca oricine ce face si ce plan are cu noi.

Am intrat in 2017 cu multe necunoscute, dar cu incredintarea ca ceea ce face El e desavarsit.

Am dorinte si asteptari dar vreau sa le las in Mana Lui. Nu vreau sa imi mai fac planuri… bineinteles ca ma gandesc la ce mi-as dori sa fac, dar vreau daca si El vrea. Dorinta mea pentru 2017 este de a cladi o relatie mai stransa cu Dumnezeu, sa ma incred pe deplin in El, iar celelalte lucruri se vor implini la timpul randuit fiecaruia de Cel care tine tot pamantul in mana Lui.

Stiu ca sunt om si cu siguranta voi mai avea si momente in care ingrijorarea si problemele ma vor apasa, dar vreau si ma rog ca in acele momente sa nu uit ca sunt tinuta in brate si ca Dumnezeu isi tine intotdeauna promisiunile.

„Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi stati linistiti.” (Exod 14:14)

 

 

CEASEFIRE

by KING & COUNTRY

Ceasefire – youtube video

tumblr_mmy737XPnR1so22nbo1_1280

How do we save a life
Pointing fingers?
How can we end the fight
This way?
When blame is the truth we’re preaching?
And lies are what we’re believing?
No one ever wins
When the goal is to settle the score

One by one we will call for a ceasefire
One by one we will fight for a better end
One by one we could rewrite the headlines
Standing side by side
One by one, love is building an empire
One by one, reaching out to our enemies
One by one we will make it to the finish line
Standing side by side
Ceasefire

I will be the first to say
I’m far from perfect
But grace was made for those who don’t
Deserve it
So easy to cast the first stone
It’s harder to search your own soul
No one ever wins
When the goal is to settle the score

One by one we will call for a ceasefire
One by one we will fight for a better end
One by one we could rewrite the headlines
Standing side by side
One by one, love is building an empire
One by one, reaching out to our enemies
One by one we will make it to the finish line
Standing side by side
[x2]
Ceasefire

Teach us how to live humbly
Love unconditionally
Transform our hurt into hope
And grant us Your peace
[x2]

One by one we will call for a ceasefire
One by one we will fight for a better end
One by one we could rewrite the headlines
Standing side by side
One by one, love is building an empire
One by one, reaching out to our enemies
One by one we will make it to the finish line
Standing side by side
[x2]
Ceasefire

sursa versurilor: http://www.azlyrics.com/lyrics/forkingcountry/ceasefire.html

sursa imaginii: google.com

A mai trecut…

clepsidra

A mai trecut un an din viata,

Dar inca sunt aici…

un calator pe-un fir de ata,

iubind fiecare dimineata,

cand soarele il vad si-l simt.

*
A mai trecut un an din viata,

Dar inca sunt aici…

O umbra pe un bloc de gheata,

Privind realitatea-n fata,

Cand norii parca ma cuprind.

*
A mai trecut un an din viata,

Dar inca sunt aici:

O viata am si e frumoasa.

E calma, e si furtunoasa,

E-un amalgam de amintiri.

*
Si-am invatat ca doar trecutul

Nu defineste-un om.

E doar un lung sir de istorii

sapate-n stanca incercarii,

Uitarii abia croindu-i loc.

*
Si-a mai trecut un an din viata,

Si inca sunt aici…

Chiar daca pare ca visez

Eu in prezent ma ancorez

Si-nvat,si lupt, si sper.

*
Si-a mai trecut un andin viata

Si poate vor mai trece…

Spre viitor eu cu speranta,

Chiar de traiesc pe-un fir de ata,

Vreau sa invat sa zbor…

(6 August 2015, ora 4.00)

Sursa imaginii:

https://www.google.ro/search?q=clepsidra&biw=1366&bih=599&tbm=isch&imgil=e8vX4gbW5PJPDM%253A%253BCZeZsK45FpgphM%253Bhttp%25253A%25252F%25252Fcrestintotal.ro%25252F2013%25252F12%25252F30%25252Fclepsidra%25252F&source=iu&pf=m&fir=e8vX4gbW5PJPDM%253A%252CCZeZsK45FpgphM%252C_&usg=__IHNPvRjD1id56wAH8n_60LCv4Eg%3D&ved=0CCwQyjdqFQoTCIWz78ejk8cCFYttFAodLhQBeg&ei=prTCVYXIB4vbUa6ohNAH#imgrc=e8vX4gbW5PJPDM%3A&usg=__IHNPvRjD1id56wAH8n_60LCv4Eg%3D

Mi-e dor de ei, mi-e dor de noi

Sunt pietre de hotar, in viata,

cand ma opresc si-ascult

cum inima imi sta sa iasa

c-o doare uneori prea mult.

  

Pierdut-am prieteni de o viata.

La asta nu m-am asteptat.

Din suflet am sperat sa-mi iasa,

dar ii iubesc, n-am ce sa fac.

  

Am vrut sa-i am mereu alaturi

pe cei la care am tinut

si-am renuntat la multe lucruri,

la ei, eu, insa n-am putut.

  

Si-acum veti sti care-i motivul

durerii din inima mea:

am devenit, cam brusc, strainul,

ce-n suflet mult ii va purta.

  

Si-acum, eu, sincer, le transmit,

de poezia-mi vor citi,

ca-i voi iubi nemarginit,

dorul de ei, ma va insoti.

 

(17 Mai 2015, ora 1:00)

Franturi din viata…

(Partea a II-a)

Scriam, cu o luna in urma, despre acele momente fericite din viata, care desi m-au facut sa sufar uneori, totusi le iubesc. Acum, vreau sa scriu putin despre ele…

Cred ca stiti cu totii cum e sa ai persoane minunate in jurul tau, care te fac sa te simti iubit. Asa m-am simtit si eu aproape 20 de ani. Am crescut alaturi de ei, mi-am petrecut vacantele alaturi de ei. Cu alte cuvinte, ei erau parte din viata mea. Erau, de fapt, o parte importanta din viata mea.

Mi-aduc aminte de vacantele petrecute impreuna. Am crescut inconjurata si iubita de oameni minunati. Simteam ca pe langa parintii mei, mai castigasem o pereche de parinti.

Mi-aduc, de asemenea, aminte cum stateam seara intinsi pe iarba impreuna cu dumnealui si priveam cerul si stelele cazatoare si era incantat de bucuria noastra, sau cel putin ne facea pe noi bucurosi vazandu-l ca se bucura impreuna cu noi, cei mici, de acele mici minuni ale vietii.

Mi-aduc aminte cand m-am bucurat sa fac parte din familie, participand la pregatirea zarzavaturilor pentru iarna.

Mi-aduc aminte, cand am pregatit, impreuna cu dumneaei, serbarea de Pasti si am primit ca solo unul dintre cantecele preferate de dansa.  Si m-am simtit ca si cand castigasem o a doua mama.

Mi-aduc aminte, cum intr-o duminica, dupa biserica, dumnealui m-a imbratisat si mi-a spus ca ma iubeste ca pe fiica lui. Si din nou m-am simtit ca si cand castigasem un al doilea tata.

Mi-aduc aminte de momentele petrecute intre noi copiii, si de faptul ca eram incantata sa am atat de multi frati si, in sfarsit, o sora.

Ma bucuram ca am o familie mai mare si ca sunt iubita si ocrotita din toate partile. Ma simteam ca intr-o cetate cu ziduri groase, care nu poate fi vreodata daramata de nimeni.

Dar din pacate, fara sa ma astept, sau fara ca macar sa primesc vreo atentionare, lumea mea de vis s-a sfaramat intr-o mie si una de bucati… totul s-a intamplat parca asa dintr-o data…

Daca stau si ma gandesc mai bine, au fost anumite momente care puteau sa imi dea de gandit, insa, unul din punctele mele slabe e ca iubesc orbeste si nu as fi crezut vreodata ca lumea mea are sa se prabuseasca din interior catre exterior. Ca cei care vor transforma cetatea vietii mele sunt cei pe care i-am iubit fara a pune la indoiala iubirea lor.

Stiam ca bataliile se poarta nu cu prietenii ci cu dusmanii, dincolo de portile cetatii si nu m-as fi gandit ca cei care vor purta o batalie sunt chiar cei pe care i-am considerat prieteni. Dar nu am vrut sa fac parte din lupta si m-am retras… poate am parut cuiva o lasa, si cu siguranta barfe au existat si mai exista (unele au ajuns si la urechile mele, altele mai bine ca nu…), dar am preferat sa ies din mijlocul bataliei, pentru ca nu era batalia mea.

Am iesit cu rani adanci din mijlocul acelei batalii, insa Dumnezeu a avut grija sa ma inconjoare cu bunatate si sa ma incurajeze sa o iau de la capat.

Am invatat ca nu trebuie sa te increzi in oameni, si inca mai invat. Cred ca e cea mai lunga si mai dura lectie a vietii pentru mine, insa viata merge inainte si am decis sa o fac sa conteze…  si sper sa reusesc!

Franturi din viata…

(Partea I)

E acel moment in viata cand as vrea sa pot da timpul inapoi si sa pot preveni anumite lucruri, sa ofer un alt traseu unor momente specific din viata mea. Dar oare de ce e viata atat de dura si de reala de cele mai multe ori? De ce uneori toate visele pe care ti le-ai pus deoparte asteptand ca intr-o zi sa se implineasca se sparg in infinite cioburi fara a lasa macar o urma de care sa te agati? De ce uneori doare atat de tare, chiar si dupa ani buni, si iti dai brusc seama ca rana nu ti se inchide in ciuda atator incercari si dorinte de a uita si a lasa totul in urma ta?

Mai mult decat orice pe lumea asta mi-e frica sa nu raman singura, iar cand spun singura, ma refer la familia mea. Deoarece prietenii s-au dovedit si se dovedesc a fi de multe ori indoielnici si pun mai presus de orice binele lor, insa familia este ceea ce ai mai sfant pe lumea asta si este cea cu care vei ramane intr-un final. Ii iubesc pe toti mai presus de orice si nu pot sa trec cu vederea nici cea mai mica durere a vreunuia dintre ei. Daca ei sufera, sufar si eu.

Am avut o copilarie minunata. Am fost inconjurata de oameni minunati, pe care, Dumnezeu stie cat de mult ii iubesc si acum dupa toate prin cate am trecut… mi-e dor de ei, de noi, de momentele petrecute impreuna. Si trebuie sa recunosc ca acum cand scriu aceste lucruri, lacrimile, pe care le ascund atat de bine sub o masca vesela, imi strabat obrajii, deoarece ma doare… Ma doare fiecare amintire, fiecare frantira din ceea ce am fost. Nu mai sunt aceasi de mult, mai exact de 4 ani si 7 luni, de cand o parte din mine a murit… a murit odata cu plecarea mea din locul care mi-a fost atat de drag inimii mele timp de mai bine de 20 de ani.

Nu port pica nimanui pentru ceea ce s-a intamplat, chiar daca uneori, ce-i drept, incerc sa gasesc 1001 de alte variante… Momentele acelea nu au facut altceva decat sa ma trezeasca din visare mai repede decat mi-as fi dorit si am ajuns sa cunosc si o frantura din partea dureroasa a vietii. Am invatat ca viata e frumoasa, dar uneori doare atat de mult incat ai impresia ca ramai fara aer… Am invatat ca si suferinta face parte din noi, doar ca nu m-am gandit niciodata ca odata cu ea, dispare si o parte din mine.

Insa sunt recunoscatoare ca am alaturi un sot minunat, care ma sprijina si ma incurajeaza de fiecare data. Si am alaturi familia fara de care nu as fi putut trece cu fruntea sus. Dar am trecut impreuna… iar acum astept acel miracol, de care sper sa am parte cat mai curand…

Mi-e dor de copilarie, de momentele acelea inocente petrecute in familie, cand seara ne cuibaream in pat asteptand vocea calma a tatalui nostru sa continue aventurile familiei Robinson pe insula pustie, apoi acele moment cand inainte de a ne pune la somn, ceream cu voci pitigaiate de copii: “Tati, vrem o cana cu apa.” Apoi sunt momentele pe care le petreceam pe genunchii mamei invatand versete din Biblie, intrecandu-ne mai apoi ca sa vedem cine stie cat mai multe versete. Mi-e dor de momentele de rugaciune in familie in fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala si serviciu, mai apoi seara inainte de culcare. Mi-e dor de toate acele momente… si mi-e teama sa nu le uit… Imi e dor de minutele devenite intre timp lungi ore de “conferinta” cu mami, momente in care inima imi era precum o carte deschisa inaintea dumneaei, si ii spuneam atat bucuriile, cat si tristetile si eram ascultata si inteleasa.

As mai vrea sa am parte de asemenea momente si uneori ma simt atat de singura incat simt ca inima e gata sa o ia la fuga, deoarece in carte s-au scris intre timp atat de multe lucruri noi si stau acolo neimpartasite. Am ajuns sa nu mai am timp liber, deoarece de cele mai multe ori prefer sa imi ocup timpul cu lucruri care imi plac, ca sa le uit pe cele care dor. Sa uit ca inca ranile nu s-au inchis (si sincer ma intreb daca se vor inchide vreodata). Poate era mult mai usor daca as fi fost o persoana pasiva si dezinteresata de ceea ce e si se intampla in jurul meu, insa nu sunt asa. Cand ma atasez de cineva, o fac pentru totdeauna. Iar atunci cand ma smulgi cu forta de acolo, sau cand sunt nevoita sa ma desprind eu insami, atunci rana capatata e atat de adanca incat ii trebuie  ani buni sa se vindece. Si uneori inima e mai puternica decat ratiunea… iar atunci durerea persista, iar eu nu fac altceva decat incerc sa o ascund cat pot de bine.

Cred ca daca ma gandesc mai bine as putea sa imi amintesc toate acele momente frumoase, din cauza carora nu pot sa dau totul uitarii. Ele sunt de vina, dar le iubesc…

%d blogeri au apreciat asta: